Happy New Year!

Alt an, alta poveste... cu printi si printese, vrajitori si zmei... a carei final incert si spectaculos se deruleaza zi de zi in fata ochilor nostri. 365 de povesti cu final mai mult sau mai putin fericit - pentru ca fiecare zi are farmec si unicitate. Atatea lacrimi, vise si sperante am faurit din nou... unele le`am indeplinit, altele le`am anulat. Mi`e frica de noul an... are atatea expectante...! E timpul sa devin matura si responsabila, sa incerc sa`mi iau viata "de coada" pentru ca anii cei frumosi se duc repede si ramane doar sa crestem. Am invatat multe, am uitat multe, dar ce e esential a ramas. 2009 a fost un an bun... dar a trecut asa repede... parca ieri lucram si imi faceam vise pentru vara. A trecut si vara, si job`ul meu :)) Dar nu`mi fac griji pentru lucrurile ce le`am pierdut, sigur nu mi`au trebuit asa mult.

Nu stiu sa urez nimic pentru Noul An... doar sa se implineasca dorinta de la miezu` noptii! :)

Sa fim... ca de Craciun!

Nu stiu de ce ma apuca o anumita depresie in apropierea Craciunului... e ceva inevitabil. Si e foarte ciudat, deoarece iubesc tot ce inseamna Craciun: cadouri, brad, bucate delicioase, caldura, pace, lumina... si il iubesc p Mos! Pentru ca sunt convinsa ca exista si ne face viata mai frumoasa. Doar cel ce nu crede in magie si in minuni nu primeste nimic pentru ca, mai important decat lucrurile materiale, Sfanta Sarbatoare a Nasterii Domnului ne umple de bucurie si emotie, de pace si de liniste. Nimic nu ma face sa ma simt mai bine in aceasta perioada decat sa stau sub bradut... si sa ma gandesc la tot ce`am trait, sa`mi imaginez momente minunate ce vor veni... Ah, ce melancolica am devenit... e atat de bine sa vezi o licarire de fericire in ochii tuturor!! Si nu vreau sa discut despre cei care n`au parte de fericire in acest moment al anului pentru ca, in opinia mea, omul isi decide destinul. Cei care sufera n`au credinta sau nu fac nimic pentru a iesi dintr`o anumita situatie, ci se complac in ea.


Imbratisati pe cei dragi, spuneti "Te iubesc" si alte cuvinte minunate ce merita a fi rostite. Renuntati la tristete si ura. Traiti Craciunul din inima si nu incetati sa credeti. Cineva va aude rugile:)
Sarbatori de vis si Craciun ca in poveste!!!
p.s.: de`ar ninge...

Andreea

Se zice ca fiecare om are un nume predestinat... al meu este Andreea, nume de origine greaca, ce se traduce prin "barbatie", "curaj", un om ce poseda "al saselea simt", legaturi spirituale si chiar mistice. Andrei a fost unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus, patronul Scotiei, al Romaniei, Greciei, Spaniei, Siciliei si Rusiei, cel care a adus crestinismul in Dobrogea, fiind considerat chiar crestinatorul Romaniei. Deci, ce ar trebui sa inteleg din predestinatia numelui? Ca sunt un om curajos si intuitiv, ce crede in Dumnezeu, cu principii si reguli pe care le respecta si ca voi muri pentru o cauza buna? De fapt nu pentru o cauza buna, ci pentru ca semenii mei sa inteleaga ceva. Uhh, suna bine... si mi`ar place sa fie asa. Sincer, traiesc cu iluzia ca sunt un om bun. Nu extraordinar, nu foarte bun, "putin" bun. Nu urasc, nu invidiez, nu sunt egoista, nu sunt avara. Iubesc sincer si cu intensitate. Pe parinti, iubit, prieteni, mediu inconjurator, animale, o idee sau un vis. Si nu`mi place sa cred in ceva si sa fiu dezamagita. Adica in ce cred eu - e bine. Pentru mine.

Zile si zile...

Nu`mi place sa fiu slaba... cred ca nu ma defineste aceasta trasatura... sunt un caracter puternic... dar am momente de slabiciune si de depresie... momente in care ma simt trista si abandonata. Si ma complac, asa, in momentele acelea, fara vreoun interes de a le depasi... imi ofer timp sa plang, sa ma vait, sa analizez lucrurile ce nu merg bine in viata mea si din ce cauze... in scurt timp imi revin, poate putin mai puternica decat inainte... si vad partea plina a paharului, pretuiesc ce am si sunt sigura ca am sa ajung unde doresc. Iar unde doresc sa ajung nu e foarte departe - e chair aici, in inima mea. Sunt fericita, pentru ca nu`mi doresc perfectiune in nimic( atingerea perfectiunii fiind cel mai mare dusman al omului, de care nu poti vedea ce ai ). Mi`e frica doar de alegerile pe care le pot lua si de consecintele acestora... mi`e frica sa nu gresesc pentru ca unele greseli nu mai pot fi reparate... si mi`e cel mai frica sa nu ii dezamagesc pe cei pe care`i iubesc si care, la randul lor, ma iubesc si cred in mine... dar poate ei nici nu pot fi dezamagiti, nu`i asa? Doar daca ma dezamagesc pe mine, ii dezamagesc si pe ei... iar asta n`am sa permit sa se intample!

Putin politic!

Eu nu scriu despre politica. Nu`mi place, nu ma pricep. Dar ca orice om, am o parere. Si e nasoala rau... Adica: toti cei care l`au votat pe Crin, au votat schimbare; si Crin ce face - isi da voturile lui Geoana, care e comunist si asta n`o zic eu, ci partidului din care face parte. Off... ma umple de nervi atata coruptie si incapacitate... nu zic ca Base ii usa de biserica, are si el interesele lui... dar oricum ar fi, are nevoie de sprijin si sustinere din guvern, singur un om nu poate lupta cu cata marsavie exista in tara. Suntem corupti. Si eu, si tu, si el, si ea... de la mic la mare. Ar trebui sa ne nastem din nou sa incercam sa facem ceva bine. Avem deja in sange hotia si nepasarea, lenea sociala si inavutirea... Ar trebui sa fie dati toti jos si adusi straini... ca in timpul dominatiei fanariote. Sincer, cred ca nu conteaza cine`i presedinte. Poa` sa fie si "Bunicu`", secretul bunastarii sta in fiecare din noi. Daca am fi OAMENI, daca am avea suflete, daca ne`am ajuta reciproc, daca am proteja mediul, daca am lupta pentru cauza noastra, atunci am avea prosperitate si fericire. Dar atata timp cat fiecare trage pentru el, sa fie cat mai bogat, sa`si costruiasca palate, n`o sa ajungem prea departe. Adica n`o sa ajungem niciunde. Oamenii mor. Si cei bogati, si cei saraci. Si pacatele nu se sterg cu bani. Dupa ce nu vom mai fi, ramane parerea celorlalti despre noi. Banii se duc, palatele se darama.

...

Ne dam mana si inchidem ochii; mergem asa, cu ei inchisi. Nu vrem sa`i deschidem, stim ca e cineva langa noi. Ne lasam condusi. Ne uitam la celalalt cu ochii inchisi, pentru ca il vedem cu sufletul. Ne lasam sufletul sa decida. Ne gandim ca stie el ce`i mai bine. Asta se numeste INCREDERE.
Putem sa alegem si cealalta cale, sa tinem ochii larg deschisi, in felul acesta ne ferim de eventualele dezamagiri. Dar si de amintirea unei iubiri simple, dar totale. Eu asa inteleg iubirea. Nu cred ca e nevoie de mult timp sau de nu`stiu`cate dovezi; doar de credinta.
Cum s`ar zice, merg stramb pe un drum drept.

Inefabil.

Tot ce poate fi exprimat prin cuvinte e superficial. Nu fals - superficial(de suprafata). Pentru ca tot ce conteaza e inauntrul fiecaruia dintre noi. Si cuvintele sunt mult prea sarace, nu pot defini frumusetea sau iubirea. Am citit "Micul Print" de Exupery pe nerasuflate cand eram mai mica. Si pe romana, si pe franceza. M`a fascinat: "...limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda miezul lucrurilor." Nici ochii nu pot vedea esentialul, nici cuvintele nu`l pot reda. Ma gandeam ca, daca poti sa`i spui unei persoane cat de mult o iubesti, n`o iubesti indeajuns. Si nu stiu cum se poate dovedi iubirea. Sincer, cred ca se poate doar simti... sa simti ca iubesti si sa simti ca esti iubit. Pentru ca daca iubesti, n`ai cum sa ascunzi, e ceva in privire si in atingere ce te da de gol... e ca si cum atingerea ar fi de catifea si privirea de cristal. Iar pe fundal o muzica suava... si in aer inimioare...

Iertare.

Am gasit citatul asta pe un site: “Nu exista razbunare mai completa ca iertarea” si m`a facut sa reflectez... Nu ca as fi o persoana razbunatoare, departe de mine gandul asta... Dar avem cu totii momente cand am vrea sa intoarcem roata in favoarea noastra, nestiind ca viata insasi stie cum(si cand!) s`o intoarca. Sincer, la mine e valabila chestia cu roata, intotdeauna cand fac ceva mai mult sau mai putin rau platesc... Si din acelasi motiv poate nu ma razbun. Adica daca e in datoria cuiva sa intoarca roata, de ce sa`i iau eu painea de la gura? Iar atunci cand ierti, te eliberezi pe tine insuti... iti oferi libertate si pace interioara, factor pozitiv pentru sine. O intrebare ma framanta... Cel iertat trebuie sau nu sa stie ca a fost iertat? Iertam doar pentru noi insine sau si pentru ceilalti? Tu, daca ai gresi cu ceva cuiva, ai vrea sa stii ca ai fost iertat?

De Ce??

Let`s talk about... zile speciale versus zile obisnuite... De ce sunt unele zile mai "speciale" ca altele? De ce nu facem ca fiecare zi sa fie una speciala? De ce purtam anumite haine(hainele "bune") doar in anumite zile? De ce pastram tacamuri intacte, pe care le folosim 1-2-3 ori pe an, doar de sarbatori? De ce asteptam o aniversare sau un eveniment sa zicem "te iubesc"? De ce nu bem sampanie cand avem pofta? De ce asteptam o data pe an sa fie "ziua mea", cand o putem celebra in fiecare zi? De ce asteptam Ziua Mamei pentru a`i zice cat de mult o pretuim?
Mai bine... hai sa traim azi, ca si cum ar fi maine ultima zi, sa iubim ca si cum s`ar termina lumea, dar sa lasam intotdeauna vie speranta unui nou inceput...

Ma tot intreb...?!

Am inteles ca oamenii aleg. Chiar si cand zic ca nu`i asa. Interesant - psihologia spune ca in urma unui anumit comportament al altei persoane, noi insine alegem cum sa se simtim. Adica daca ne lasam intimidati, daca suferim sau pur si simplu nu cedam. Mai pe scurt, eu vin la tine, iti spun ca esti o mizerie de om, ca nu esti in stare de nimic bun in viata si ca cei din jurul tau te detesta, iar tu alegi daca sa suferi, sa plangi sau sa ma ignori - in sensul in care spusele mele nu`ti ating Egoul. Sincer, avem posibilitatea asta? De fapt, alegerea o putem face constient? Cred ca raspunsul la intrebare rezolva si problema "suferintelor" in cuplu, cand actiunile unuia cauzeaza suferinta celuilalt. Altfel spus, daca alegerea impactului asupra noastra, cauzat de alte persoane, se face in mod deliberat - constient, putem alege sa nu suferim in cadrul unei relatii, sa "luam" doar partea buna si ce ne face fericiti, iar in momentul in care doza s`a terminat, sa iesim din relatie fara ca starea de bine si capacitatea de iubire/relationare sa ne fie afectata? Din punct de vedere psihologic, raspunsul e da(dar cum intotdeauna in psihologie sunt implicati mai multi factori pe care nu`i iau in discutie, ma focusez doar pe posibilitatea alegerii - nu a sentimentelor, ci a impactului unor vorbe/fapte). Din punct de vedere personal, nu e asa. Poate pentru ca avem un "tipar" al reactiilor: imi spune cineva ca nu valorez mult ca om - sufar; imi spune altcineva ca sunt bun/a la suflet - sunt exaltata. In limbaj mai popular, s`ar traduce alegerea asta prin "nu`mi pasa de parerea altora despre mine". Adica poa` sa zica cine ce`o vrea, nu ma atinge... partea proasta e ca aceste vorbe sunt zise in majoritatea cazurilor doar de fatada, exact cei ce le sustin sunt mai interesati de parerea altora. Poate din cauza lipsei de incredere in sine; poate din cauza unei increderi in sine prea mare. Nevermind. Daca iti spun ca tu, cel care critici, n`ai nimic bun de zis - ma crezi?

It`s all about people.

Fiecare persoana care mi`a trecut prin viata m`a invatat cate ceva. Categoric; cei mai rai m`au invatat cele mai multe. Adica de ce sa ma feresc. Cei mai buni mi`au aratat spre ce sa alerg. Cei care m`au dezamagit m`au facut sa pretuiesc adevarata valoare. Cei adevarati au ramas. Cei falsi au trecut ca apa sub un pod. Repede. Si poate au lasat mizerie. Nu`i nimic, curat eu, doar sa treaca mai cu viteza.
Pe unii i`am privit ca pe niste zei. De la altii mi`am intors privirea. Pe unii am ales sa`i pastrez vesnic in inima, chiar daca nu mai sunt langa mine. La altii visez cu dor de revedere. Fiecare om mi`a picurat ceva in inima. Miere sau venin.
Poate ca si eu, la randul meu, am lasat o urma de parfum pe unde am trecut. Pe sufletele unor oameni. Unii poate`si amintesc cu dor, cu drag sau cu admiratie. Altii poate nu mai vor sa stie cine sunt. Cativa poate chiar m`au uitat. Dar am contribuit si eu la "formarea" lor, asa cum au contribuit si ei la a mea.
Sunt cine sunt datorita a ceea ce`am fost.

Sinceritatea ma face sa ma simt umana.

E natural sa fi sincer. Si nu sustin ca eu n`am mintit niciodata; sau ca n`am s`o mai fac vreodata. Doar ca unele lucruri trebuie sa le tratezi in mod absolut. Sincer. Imi place sa`mi exprim sentimentele. Am o satisfactie speciala. La fel ca atunci cand primesc feed-back. De fapt, e normal. Fiecare om "cerseste" efectul actelor lui. Sa fiu mai explicita: atunci cand zicem/facem ceva, vrem sa stim urmarea. Ca e de bine sau e de rau. Nu conteaza. Important e sa fie. Absenta efectului dauneaza. Asa se explica si nevoia victimei de agresor - ofera raspuns(stroke) la actiunile sale. Dar n`am sa intru prea mult in psihologie; urasc chestiile false si simt cand un raspuns e fals. Aici prefer absenta decat inexistenta. Mda... multi ma stiu, putini ma cunosc!

Change with the light

Vreau sa vorbesc despre schimbare. Nu`mi place. Adica de ce sa ma schimb? Pai nu`i ok cum sunt? De fapt problema se pune putin altfel: schimbarea, singura benefica, e cea din interior. Urasc schimbarea intr`o relatie. Adica eu - asa cum sunt - intru intr`o relatie. Totu`i bine si frumos pana respectivul/a decide ca ceva nu`i bine la mine, ca nu`i place nu`stiu`ce si ar trebui sa schimb. Si ma refer atat la legaturile amoroase, cat si la cele amicale. Nu e in regula sa te schimbi pentru cineva. Nu merita. Daca ar merita, nu ar vrea sa te schimbi. Pentru ca la inceput ai fost "tu" si i`a placut. De ce pe parcurs si`a schimbat parerea? SIncer, imi doresc din tot sufletul sa nu se schimbe prietenii mei. Ii iubesc asa cum sunt; si imi mai doresc sa nu se schimbe nici El, imi place cum e acum:)
Doar cand, din proprie initiativa, alegi sa privesti in oglinda si ceea ce vezi nu te multumeste, ai voie sa schimbi. Dar trebuie s`o faci in bine. Neaparat. Altfel, schimbarea e nociva; face rau. Atat tie, cat si celor apropiati.

Aparente...

M`am saturat! De oameni falsi, care se lasa dusi de aparente. Eu vreau ceva sensibil, ce vede dincolo de perdea - ce "citeste" in suflet. Stiu, e greu sa intrii in sufletul cuiva. Pe atat de greu pe cat e sa lasi pe cineva sa`ti intre in suflet. Sa fie din cauza faptului ca e prea multa rautate in lume si sufletele noastre nu mai sunt deschise aproape nimanui?? Ma intristeaza nepasarea si impietrirea generala...

Gand

Nu ma mai impresioneaza nimic. Si nu`i vina mea. Acum ma potrivesc perfect decorului. Si totusi plang... shit, am stricat decorul.

Toamna, tu, cat te urasc!!!

Urasc toamna. La fel cum urasc tacerea. Da, nu`mi place cand n`am ce sa vorbesc. Sau cand n`am ce sa ascult... Consider ca avem atatea sa ne impartasim, incat n`ar trebui sa fie liniste intre noi. Intre oameni. Doar cand suntem doi... si ne vorbim din priviri... Offf... de ce nu`mi spui ce simti, ce vrei, de ce ma lasi sa merg pe intuneric...? Sunt trista... ca o toamna. [Si urasc atat de mult toamna.] Lacrimile`mi sunt stropi de ploaie, reci si frigurosi[si imi aduc aminte de melodia Paulei Seling - "La radio se anunta ploi; furtuna e`n ochii mei"]. Mi`e frica. Din nou. Frica de necunoscut; sau de ceva mult prea cunoscut. "Let the rain come down now, wash away my fears" - da... daca s`ar duce temerile o data cu ploaia... Sunt mica. Si mi`e frica de intuneric. De intunericul din interiorul meu. De ura, de rautate. Mi`e frica de mine. De mintea mea. Mi`e frica sa nu ma lasi singura. Iti dai seama?? As muri innecata in propriu`mi venin. Trist... Sunt asa tanara...

Copilarie - raza de speranta...

Cred ca niciodata n`am vorbit despre mine. Sau de fapt, n`am scris.
M`am nascut(prin cezariana) intr`o zi(probabil) friguroasa de iarna. In decembrie. Presupun ca nasterea mea a adus fericire in familie(au fost niste complicatii, dar miracole se intampla). Primul copil(si singurul)... ce viata fericita mi se anunta...
Sincer, cred ca am avut o copilarie fericita. Am petrecut parte din ea la bunici. La tara. Si nu numai. Si la bunicii de la oras... toata lumea m`a iubit. Copil blond, cu ochii albastri`verzui, in continua miscare si foarte vorbaret... cum sa nu`l iubesti?!
La varsta de 3 anisori(cred!), am plecat hotarata sa`mi cumpar blugi si cirese de la bazar. Adica ce, nu eram destul de matura pentru shopping?? ...se pare ca nu, am declansat o adevarata isterie, am fost cautata de vecini pe strada cu poza in mana, de politie, si, firesc, de familie... in final m`a gasit mama la "casa de copii", stand pe o masa, inconjurata de copii... aventuri... a, am si inghitit o cutie de pastile, erau "bobo" bune si nu vroiam sa le scuip, de aia am ajuns la spital... copil neastamparat...
Imi consider familia normala. Sau in limitele normalitatii. Nu m`au rasfatat prea tare. M`au iubit indeajuns. Mi`au oferit ce`i mai bun.
Mama - mereu cu capul pe umeri, realista, zambitoare si sensibila. "Mana`forte"(sau gura`forte) care mi`a dezvoltat coloana vertebrala a vietii. O iubesc nu pentru ca e mama si mi`a dat viata, ci pentru ca mi`a oferit iubire, fericire si educatie. M`a invatat cele mai importante lucruri: sa iubesc, sa iert, sa cer iertare. Valori esentiale(primordiale as zice) pentru o viata sanatoasa si fericita.
Tata - tacut si inchis in sine. Se enerveaza greu(dar si cand se enerveaza... nu mai vorbeste cu nimeni). Rar tipa. Surprinzator de inteligent, rar isi arata calitatea aceasta. Stiu ca ma iubeste enorm, desi niciodata nu mi`a zis. E ceva... se simte doar! Nu e violent si asta m`a marcat... nici o palma de la el - ceea ce ma face sa inteleg ca barbatul ideal nu loveste o femeie. Nicicand.
Am fost "dusa la Biserica" si am 7 ani(de) acasa. Sunt bine`crescuta. Copil dorit; si iubit. Inteligenta; si nici n`am fost prea rasfatata. Deci am toate sansele sa devin un om "mare"!

Tears...

"Big girls don`t cry" - bullshit!!!! Eu sunt de alta parere: doar fetele mature pot sa planga. Din inima. Mi`a spus cineva(persoana apropiata) ca nu plang din inima, ci doar din furie. Tare m`a tulburat ideea asta si tare mi`a fost frica sa nu fie adevarata, in conditiile in care nu puteam sa plang. Da, nu puteam sa vars nici o lacrima, pentru nimic. Aveam un mare bolovan in loc de inima. Iar bolovanii nu simt. Uff, cat mai eram de necajita din aceasta cauza, dar stiam si motivul: nu puteam sa plang pentru ca mi se terminase rezerva de lacrimi cu ceva timp in urma. Iar bolovanul acela rece si insensibil ce`l aveam in loc de inima nu ma lasa sa ma induiosez de ceva. De nimic. (Mai tarziu am aflat ca era cub de gheata, pentru ca s`a topit).
Cred ca lacrimile curata sufletul. Cred ca sunt o persoana buna. Imi place sa plang. Simt ca se duce rautatea din mine. Sunt nervoasa - plang - nu mai zic lucruri pe care le pot regreta mai tarziu.[...]

Human nature

I keep asking myself… if we live in such an imperfect word, why are we trying to be perfect? Why don`t we try to impose ourselves by whom we really are, and not by using pretty masks to cover our imperfections? Yea, I`m using a mask sometimes, and I`m not proud of this… And the most horrible is that we pretend people to see under the mask, but we don`t take it off!

Iar ceva mai vechi

Dependenta… dupa cat timp un drog ne devine necesar? Cat timp putem rezista fara? Si expresia “nu pot renunta la tine, esti ca un drog” cat adevar contine, cata iubire si cata renuntare? E ca si cum “raul” devine necesar, devine sursa de viata si de moarte… Dar cand “raul” nu este “rau”, ci un mod de continuare prin aceleasi metode, in acelasi ritm, de ce renuntam la bine in favoarea raului? Esti in sevraj si ai nevoie de drog… ca un foc ce arde si nu se stinge pana ce nu cad picaturile de ploaie, pana nu`i vezi chipul… si atunci, ca un adevarat “addict” comiti “crime si jafuri” pentru a`ti putea procura picatura vie de speranta… Ce facem cand spunem sau cerem prea multe in euforia unui gand, in nevoia continua de a fi in legatura cu cel care te ridica sau t coboara cu un simplu cuvant, cu o simpla privire… Cand il caut, nu`l am; cand nu`l caut, il gasesc. Si sunt aici… mereu aici… si astept… pana ma satur sa astept si rabufnesc… emotii amestecate, ganduri nerostite, tanjind dupa acea mostra de iubire care intarzie sa apara… Si cand apare, in loc sa ma bucur de moment, imi arunc propriile`mi frici asupra lui… si imi irosesc clipa efemera… apoi raman asa cum am inceput… trista, goala, pustie, in asteptarea urmatorului moment…

Guys and shoes:)

I think guys are like a pair of shoes... u always regret when u pick the wrong ones... but as nothing stays still, u buy another one and throw away the old one... but isn`t one pair that remains ur favourite? u use it for a while, u throw it back in the closet and after some time, when u wore different shoes, u want the old and still in-fashion shoes...it`s heels are rusted and ur feets are hurting when u put it back on, but u missed it sooo much...

What about guys?! u meet one, fall in love with him and destiny ( or I don`t know what, cauze I don`t belive in destiny ) do u apart... u meet anothers and u like`em, but are u willing to go back to the special one? maybe ur heart is still broken, maybe ur feets still hurts, but MAYBE this old pair of shoes( I mean that guy ) is the one u wanna "wear" for a lifetime.

Are we ready to give up a world full of shoes for just one? ( because I don`t think someone could were two pairs at once;)) ) Is there a shoe who deserves our entire love and attention? Is there a shoe worthed to leave all our world for it? I don`t know ur opinion, but I would throw away all my shoes for one special that would be there for me, even if it`s raining or is sunshine... and I`ll be proud to were it, even if it`s old:)

Balanta 2008 - scrieri vechi

... Si asa, usor, a venit si anul 2009 in vietile noastre... dar oare ne`am rezolvat problemele pe 2008?! nu mai avem un vis macar ramas in asteptare? eu una am mai multe vise neimplinite, care le`am "transferat" pentru anul acesta, crezand k asa s vor implini sau isi vor pierde rostul...
Inca visez sa am acea persoana speciala langa mine, inca visez sa`mi iau toate examenele( Doamne, fie`Ti mila! ) si tot imi doresc sa iau bonus( aici ar mai fi cineva... ).
Daca stau sa fac bilantul, cate lucruri am pierdut si cate am castigat in 2008? Incep cu castigurile, ca is optimista: un loc d munca, prieteni noi( unii au trecut rpd prin viatza mea, altii au ramas ), incredere in mine, un pisic frumos, multe haine( satisfactia job`ului ), am invatat sa gatesc si sa`mi placa acest lucru( Ralu rullz ), am invatzat sa ma trezesc la 5:45 si sa fiu fres toata ziua( pt bani, ce nu face omu`?! ), dar cel mai important, am invatat( d la altii ) ca un lucru trebuie pretuit cat il ai, nu atunci cand il pierzi...
Am si pierdut in 2008: increderea in oameni, pisicul de care vorbeam mai sus ( inca il astept sa vina acasa ), cateva kilograme( mama zice ca is schiloada), o vara intreaga lucrand, mult timp si bani la shopping( femeile... ) si multe nopti prin cluburi( in cautare d masculi, bineinteles ).
Dar unele lucruri au ramas la fel( si sper sa ramana asa pt totdeauna ): prietenii adevarati, mereu langa mine la nevoie, pofta nebuna d viatza, sprijinul familiei( daca n`ar fi mama si tata... ), inca n`am renuntat la tigari( desi mi`am propus d atatea ori... ) si nu in ultimul rand, eu am ramas la fel!
Ce`mi doresc d la 2009?! cred ca nimic, nu pt ca le`as avea p toate, ci pt ca imi plac surprizele vietii. Traiesc azi, nu traiesc pt totdeauna, iar viitorul va avea grija si de mine, de asta sunt sigura! Increzatoare si dornica d viata, pornesc in noul an cu mana p inima si cu piciorul drept in fata!!! La drum, ca viata nu iarta p nimeni.

Fairytale gone bad

Am crezut ca iubirea "aia" o sa ma lase fara viata; ca n`am sa mai pot simti fiori pe sina spinarii la vederea unui zambet sau al unor ochi... mi`a fost asa frica... cum sa traiesc fara iubire, cand a trai = a iubi?! Si de aceea am luptat, de frica... deabia acum imi dau seama de adevaratul motiv al luptei mele aprige, indreptata poate chiar asupra mea... am preferat sa lupt, sa sufar si sa plang decat sa o iau de la inceput. Jalnic... de fapt, in final, eu is cea lasa... ma simteam asa de bine stiind ca e undeva acolo, [chiar daca nu ma iubeste] incat am inchis ochii si am preferat sa nu`i deschid... a, si n`am lasat pe nimeni sa patrunda dincolo de imaginea asta, de "fata care lupta pentru persoana iubita". M`am legat atat de mult si atat de strans de un chip, de un suflet, de un om si n`am vrut sa`i dau drumul... "Nu vreau sa`l las, il iubesc!!!" asa imi ziceam si asa ziceam la toti... si in final ce am facut? l`am facut si pe el sa "ma iubeasca", cu aceeasi nebunie si disperare cu care "il iubeam" si eu. Da, era obsesie. Pentru ce? nu mi`a ajuns cat am suferit eu? tineam neaparat sa treaca si el prin infern??? Poate, sincer, e mai bine asa... eu am trecut prin infern si focul m`a purificat. Sau cel putin eu asa cred, ma simt mai buna si mai umana, mai constienta si mai increzatoare. Desi ar fi trebuit sa fiu lesinata, fara sentimente, fara incredere in mine si in oameni, nu sunt asa!! Acum, vad viata altfel. Pretuiesc iubirea pentru care nu e nevoie sa lupt, pentru ca vine de la sine. Nu trebuie sa lupt cu mine, nu trebuie sa lupt cu el. E asa usor...

Cuvinte-fara-minte

"Cuvintele nu are minte." Sunt... fara viata si far` sentimente, dar te lovesc drept in inima; cand aceasta este deschisa. Da, atunci doare mai tare, cand e "wide-open"... si, pentru ca dezastrul sa fie total, iti despart atriile si ventricolele, pentru ca recuperarea sa fie si mai grea. Of, voi - cuvinte disperate. Si apoi, operatia e grea si costisitoare: timp, energie si nopti - albe; sa nu vorbim de lacrimi. Cel mai mult imi plac cuvintele zise "inteligente". Pur si simplu imi gadila toti neuronii acestea. Adica dupa ce ai un cutit infipt in inima, te face sa te mai si gandesti la scopul lui... cred ca deja o iau pe batatura... mai bine ma opresc aici:)