Am crezut ca iubirea "aia" o sa ma lase fara viata; ca n`am sa mai pot simti fiori pe sina spinarii la vederea unui zambet sau al unor ochi... mi`a fost asa frica... cum sa traiesc fara iubire, cand a trai = a iubi?! Si de aceea am luptat, de frica... deabia acum imi dau seama de adevaratul motiv al luptei mele aprige, indreptata poate chiar asupra mea... am preferat sa lupt, sa sufar si sa plang decat sa o iau de la inceput. Jalnic... de fapt, in final, eu is cea lasa... ma simteam asa de bine stiind ca e undeva acolo, [chiar daca nu ma iubeste] incat am inchis ochii si am preferat sa nu`i deschid... a, si n`am lasat pe nimeni sa patrunda dincolo de imaginea asta, de "fata care lupta pentru persoana iubita". M`am legat atat de mult si atat de strans de un chip, de un suflet, de un om si n`am vrut sa`i dau drumul... "Nu vreau sa`l las, il iubesc!!!" asa imi ziceam si asa ziceam la toti... si in final ce am facut? l`am facut si pe el sa "ma iubeasca", cu aceeasi nebunie si disperare cu care "il iubeam" si eu. Da, era obsesie. Pentru ce? nu mi`a ajuns cat am suferit eu? tineam neaparat sa treaca si el prin infern??? Poate, sincer, e mai bine asa... eu am trecut prin infern si focul m`a purificat. Sau cel putin eu asa cred, ma simt mai buna si mai umana, mai constienta si mai increzatoare. Desi ar fi trebuit sa fiu lesinata, fara sentimente, fara incredere in mine si in oameni, nu sunt asa!! Acum, vad viata altfel. Pretuiesc iubirea pentru care nu e nevoie sa lupt, pentru ca vine de la sine. Nu trebuie sa lupt cu mine, nu trebuie sa lupt cu el. E asa usor...
